La ani buni după moartea lui Johann Sebastian Bach, Anna Magdalena Bach, a doua soție a compozitorului, este îndemnată și încurajată de către unul dintre discipolii acestuia, Caspar Burgolt, să scrie o carte despre lumea lor dintre paranteze, despre viață, muzică, și despre cum era în familie muzicianul.

O dată pe an, cei din familia Bach obișnuiau să se adune și să cânte muzică scrisă pe versetele Evangheliei. La final, stăteau toți la masă, unde nu lipsea mâncarea favorită, mai ales a compozitorului: scrumbii preparate cu sos de vin și piper. Se spuneau anecdote, la o cafea bună, o bere sau un vin roșu, în timp ce muzicianul fuma o lulea.

O zi din viața lui Bach însemna lecții cu elevii săi, cărora nu le tolera dezordinea și lipsa de punctualitate. Compunea și cânta la orgă, la pian, la violă. Seara îl găsea în familie, unde îl așteptau copiii și frumoasa sa soție. În momentele sale de odihnă asculta predica unui călugăr din Strasbourg, din care soția lui citează pasajul preferat.

„Ce să facem pentru a simți îndrumarea cerului? Nimic altceva decât să privim adânc înăuntrul nostru și să trăim în pace între pereții casei noastre; în acest fel, omul își va descoperi adevăratul cămin în propria sa inimă și va renunța la goana neastâmpărată după bunurile vremelnice. Se va simți astfel acasă pe acest pământ.” Adept al lui Luther, obișnuia să-i citeze filosofia în public, acasă, la biserică sau prin călătorii. În serile de toamnă, după o zi de muncă, copia la lumina lumânării până târziu în noapte, știme.

Eruditul, pentru care cărțile erau un izvor de înviorare în timpul liber, a fost invitat să cânte în saloanele scânteietoare ale aristocraților germani, fără să-l impresioneze că trăiau într-un lux orbitor, muzicianul rămânând și trăind la fel de modest toată viața. Până la finalul vieții, orga, clavecinul, pianul, împreună cu afecțiunea familiei sale au fost singurele lui compensații.

Preocupat de muzică încă din copilărie, copia piesele favorite printre gratiile dulapului, noaptea, la lumina lunii, lucru pe care-l va continua, mai târziu, la lumina lumânării, fapt care duce în timp, la orbire. Conștient că „aceia care se nasc cu muzica în suflet trebuie să plătească pentru acest dar”, după cum spunea adesea, orb fiind, împăcat cu sine, cu viața și încercarea trimisă de Dumnezeu, mângâiat și îngrijit de blânda lui soție, își așteaptă demn sfârșitul.

Un chirurg celebru al epocii sale îi redă vederea în urma unei operații, cu puțin timp înainte de deces. Moartea nu l-a speriat niciodată. Ne-a părăsit într-o marți seara la ceasurile opt și un sfert, în 28 iulie, 1750. Avea 65 de ani. A adormit blând și fericit”, își încheie Anna Bach amintirile despre soțul său.

Sursa: ziarulmetropolis.ro

 

Comentează

comentarii